Ennifer

Există un oraș care nu apare pe nicio hartă.

Îl poți găsi doar atunci când te afli între două locuri, între ceea ce ai fost și ceea ce urmează să devii. Acolo, clădirile nu au ferestre, drumurile nu duc nicăieri anume, iar timpul pare să fi uitat să înainteze.

Ea îl străbate fără teamă.

Nu știm de unde vine și nici încotro merge. Poate că nici ea nu știe. Dar în palma întinsă poartă gestul celui care a învățat să primească necunoscutul fără să-i ceară explicații.

Deasupra, o pasăre privește în tăcere. În jurul ei, printre zidurile întunecate, apar urme de aur — mici semne că până și în locurile pe care nu le înțelegem există ceva prețios.

Poate că Orașul dintre lumi nu este, de fapt, un loc.

Poate este acel spațiu interior în care ajungem atunci când o parte din viața noastră s-a încheiat, iar următoarea încă nu și-a arătat forma.

Și poate că nu trebuie să știm întotdeauna drumul.

Uneori este suficient să continuăm să mergem.

Se spune că există oameni care învață să citească semnele înainte de a învăța să le numească.

Yuna era unul dintre ei.

Nu căuta răspunsuri în lucrurile mari. Le găsea în ceea ce ceilalți treceau cu vederea: într-o ramură rămasă fără frunze, într-o pată de culoare pe zăpadă, în felul în care păsările își schimbau deodată direcția.

În ziua aceea, însă, păsările nu plecaseră.

Se adunaseră în jurul ei.

Yuna a rămas nemișcată, cu privirea întoarsă spre ceva ce noi nu putem vedea. Poate spre ceea ce lăsase în urmă. Poate spre ceea ce venea.

Nu părea să-i fie teamă.

Există momente în care lumea nu ne cere să facem nimic. Doar să fim suficient de tăcuți încât să înțelegem ce se întâmplă în noi.

Iar Yuna știa că unele răspunsuri nu vin sub forma unor cuvinte.

Vin ca o pasăre care se așază aproape.

Ca o culoare care rămâne vie în mijlocul iernii.

Ca sentimentul inexplicabil că, deși nimic în jurul tău nu s-a schimbat încă, tu nu mai ești aceeași.

Există lucruri pe care timpul nu le șterge.

Le schimbă forma.

Rămân în straturi, în urme, în suprafețe care poartă mai departe ceva din ceea ce au fost.

În Memoria materiei, formele vegetale par când vii, când mineralizate, când aproape desprinse dintr-un timp pe care nu-l mai putem numi. Lumina și întunericul, fragilitatea și greutatea, strălucirea și eroziunea coexistă în aceeași materie.

Poate că nimic nu dispare cu adevărat.

Poate că tot ceea ce ne atinge lasă o formă în urmă.